La Medeleni vol. IV

La Medeleni  vol. IV     – Ionel Teodoreanu

Dintre toate cele 4 volume, pot spune ca pentru mine acesa a fost cel mai trist si mai greu de citit.

Am vrut dupa prima parte sa renunt, sa nu mai citesc. Aveam impresia ca nu mai stiea ce sa scrie despre personaje si atunci introducea alte subiecte sau descrieri exagerate sau exagerat de lungi.

Abia de la intoarcerea fetelor din strainatate, lucrurile incep sa semene cu Medelenii. Cu toate acestea insa, cartea e trista, iar finalul neasteptat de trist.

In prima parte si a doua parte se prezinta viata lui Danut ca avocat, dar se introduce si iubirea dintre Olguta si Vania. A treia parte aduce bucuria venirii fetelor, iubirea impartasita dintre Olguta si Vania si bucuria din viata de la Medeleni. Ultima parte insa trece de la bucurie la concretizarea bolii Olgutei, cancer, provocandu-i acesteia… sinuciderea. Finalul aduce tristete tuturor, ca si cum fara Olguta totul s-a pierdut: casa Medelenilor este vanduta, Mircea se bucura cu o viata simpla devenind un copil cu nevoia de a fi ingrijit, casatoria lui Danut cu Monica nu aduce atata bucurie pe cat trebuia, iar Medelenii sunt acum alti Medeleni.

Un singur lucru da speranta: pe parcursul volumului, dupa insistente, Mircea reuseste sa il faca pe Dan Deleanu sa isi dea la publicat cateva din povestirile scrise cand era mai tanar. Cu acestea sunt publicate doua volume.

De la moartea Olgutei insa, Dan nu mai scrisese nimic, dar intrand in casa Medelenilor si realizand posibilitatea de a pierde copilaria lui… ” sufletul Medelenilor, viata Medelenilor, era in inima lui Danut (…). Va scrie romanul Medelenilor, luandu-si astfel revansa asupra vietii. Olguta va fi din nou alaturi de el…”

“E prea amara viata de azi. Toti simt nevoia sa evadeze din ea, sa uite – sau sa o poata intelege, domina sau dispretui, cu puterea, inaltimea si ritmul unui creator. Aceasta resusrsa de energie consolatoare, sau de imbarbatare, oamenii nu o au in ei. O cer de la Dumnezeu sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca vinul si energia care invioreaza ca cea mai tare cafea neagra. Ei cer de la scriitor sa le daruiasca noaptea amplificata, pentru odihna, si sa le recreeze ziua de munca. Cand Eminescu a murit sarac in Romania, acea Romanie, in totalitatea ei, era satisfacuta sau resemnata. “

“Ti-am mai spus ce dar ai tu- miraculos pentru mine ca mersul lui Isus pe ape – de-a ma deschide clar in fata ta. Langa tine sunt in intregime, fara nevoia de a dovedi si explica. Langa altii sunt ca o casa ermetic inchisa deodata:ferestrele dispar zidite, usile dispar tencuite. Langa tine se deschid de la sine ferestre mari prin care vezi tot. E ca o ampla respiratie a plamanilor mei. E ca o dezlegare a inghetului. E ca o disparitie de nouri masivi. Sunt eu, dar sunt in intregime sub privirea ta. E mai mult decat dragostea. E o senzatie de primavara care izbucneste din pamant cu florile si cu jivinele deopotriva.

Dar tu esti Monica.”